Învăţământul românesc 1948–1989 – între derivă şi recuperare institutional-funcţională

Rezumat

Studiul evidenţiază importanţa deosebită acordată asigurării accesului neîngrădit al populaţiei la educaţie în România, după 1948. Graţie asigurării, în principal, între 1950–1980, a unor însemnate alocaţii bugetare pentru reţeaua învăţământului, s-au putut obţine în scurtă vreme rezultate pozitive convingătoare – sporirea numărului unităţilor de învăţământ şi a efectivelor personalului didactic, dar mai ales sporirea spectaculoasă a cifrelor de şcolarizare în învăţământul de toate gradele. Totuşi, reforma stalinistă a învăţământului din 1948, în ciuda unor corecţii instituţionale ulterioare, îndepărtase şcoala românească de la tradiţiile sale moderne de şcoală europeană de dinainte de 1948, prejudiciind calitatea actului educativ. Intervenţia specialiştilor din sfera educaţiei a convins autorităţile să emită o nouă lege a învăţământului în 1968, prin care era asigurată revenirea învăţământului din România pe făgaşul tradiţiilor înregistrate până la 1948, cu încorporarea ultimelor modificări ale pedagogiei europene. Criza generalizată a dictaturii ceauşiste de după 1980 ce a generat scăderi drastice ale alocaţiilor bugetare destinate învăţământului a determinat funcţionarea şcolii româneşti în condiţii anevoioase, agravate doar după 1989 de criza generalizată postdecembristă.