Aspecte practice privind sistemul public de protecție a copiilor cu dizabilități

Rezumat

Copiii cu dizabilităţi nu sunt handicapaţi prin definiţie, ci sunt copii cu nevoi speciale, ce trebuie înţeleşi, iar nu catalogaţi. Centrele de plasament pentru copiii din România sunt în continuă schimbare, dar acest lucru nu înseamnă, neapărat, că vorbim şi de creşterea calităţii serviciilor oferite. Acest sistem de protecţie socială din România, după douăzeci de ani de tranziţie, este încă rudimentar şi nu răspunde nevoilor persoanelor cu dizabilităţi. De asemenea, se simte nevoia unui serviciu de consiliere destinat părinţilor care au un copil cu dizabilităţi, pentru informare şi sprijin. Un copil cu dizabilităţi este de două ori mai vulnerabil şi mai sensibil decât un adult cu dizabilităţi, deoarece este mai expus la a fi judecat de ceilalţi copii, care pot fi uneori aspri când vine vorba de diferenţe de ordin fizic sau psihic. În general, un copil are nevoie de protecţie, iubire, suport, aprobare, încurajare şi atenţie, însă copilul cu dizabilităţi simte nevoia să ştie că nu este respins din cauza nevoilor sale speciale. În noul cod penal care este deschis dezbaterii publice sunt încălcate drepturile fundamentale ale omului, permiţându-se testarea diverselor substanţe pe persoanele cu handicap psihic ce nu îşi pot exprima un acord valid în favoarea progresului ştiinţei. Handicapul nu defineşte sufletul sau mintea, ci doar pe cei care utilizează această etichetă.